De ce Misiunea Creștină Trebuie să se Focalizeze pe Evanghelizare?

Acasă / Articole / De ce Misiunea Creștină Trebuie să se Focalizeze pe Evanghelizare?

„Misiunea” și „evanghelizarea” exprimă impulsul exterior al creștinismului. Evanghelia lui Isus Hristos, prin natura sa, refuză să fie pusă la conservare. Ea trebuie împărtășită. Misiunea și evanghelizarea sunt strâns legate; misiunea este termenul mai larg, în cadrul căruia este inclusă evanghelizarea. Prin urmare, vom avea în vedere misiunea mai întâi, apoi evanghelizarea.

Misiunea

Misiunea se află în centrul mesajului Bibliei, deși cuvântul „misiune” apare foarte rar în Biblie. Cuvântul provine de la verbul latin mitto (substantivul missio), echivalentul cuvântul grecesc apostellō, care înseamnă „a trimite”. Se referă la faptul că Dumnezeu trimite oameni să anunțe lucrarea Sa de judecată și de răscumpărare pe pământ. Deși uneori Dumnezeu intervine direct, metoda Lui obișnuită de a lucra în lume este să folosească oameni pe care i-a ales pentru a-I îndeplini voia.

Misiunea în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, Dumnezeu a trimis izbăvitori precum judecători, regi, profeți și preoți în mod specific poporului Israel. Când Dumnezeu l-a chemat pentru prima dată pe Avraam, i-a spus că, prin urmașii săi, „toate familiile pământului vor fi binecuvântate” (Gen. 12: 3). Dumnezeu a spus Israelului în pustie că supunerea sa față de legile lui Dumnezeu va fi o mărturie a măreției Lui înaintea neamurilor (Deut. 4: 6–8). David îndemna: „Povestiţi printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!” (1 Cronici 16:24; Psalmul 96:3).

Psalmul 22:27 prezice ziua în care toate neamurile se vor întoarce la Dumnezeu și se vor închina înaintea Lui. Isaia vede că Israelul devine „o lumină pentru neamuri”, astfel încât „mântuirea să ajungă până la marginile pământului” (Isaia 49: 6). Mica a prevăzut o zi în care multe națiuni doresc să vină în Sion pentru a învăța căile lui Dumnezeu (Mic. 4: 2). Dar israeliții nu erau în întregime deschiși la ideea că Dumnezeu extinde harul său la neamuri, după cum arată atitudinea lui Iona (Iona 4). Misiunea, pentru ei, însemna în general doar slujirea propriilor lor semeni israeliți.

Misunea în Noul Testament

În Noul Testament, binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă cu adevărat către neamuri. Focalizarea Noului Testament pe misiune include în mod constant întreaga lume, mai degrabă decât doar comunitatea oamenilor lui Dumnezeu. Domnul Isus și-a trimis ucenicii în lume așa cum a fost El trimis de Dumnezeu (Ioan 17:18; 20:21). După aceea, misiunea a devenit asociată în primul rând cu cei care se află în afara bisericii. Credincioșii sunt sarea și lumina lumii (Mat. 5: 13–16). Misiunea nu mai este îndeplinită în primul rând de specialiști, ca și profeții și preoții. În timp ce unii sunt pregătiți special (Efeseni 4:11–12), aceasta este responsabilitatea tuturor credincioșilor.

După înviere, fundamentul învățăturii lui Domnului Isus cu privire la misiune a fost numită Marea Trimitere, care apare sub diferite forme de cel puțin patru ori în Evanghelii (Matei 28: 18–20; Luca 24: 45–49; Ioan 17:18 ; 20:21) și de două ori în Faptele apostolilor (1: 8; 10:42). Aici accentul este pus pe vestirea Evangheliei mântuirii prin Hristos către neamuri.

Ce include misiunea?

Diferiți creștini care invocă autoritatea Scripturii au ajuns la diferite înțelegeri a ceea ce constituie o misiune biblică. Unii limitează înțelesul termenului la evanghelizare și activități legate de aceasta. Alții, deși consideră că evanghelizarea este principală, includ și alte activități, cum ar fi responsabilitatea socială în înțelegerea misiunii. Ei adesea descriu aceasta drept „misiune holistică.” Alții includ diferite aspecte ale implicării și slujirii creștine, inclusiv evanghelizarea, ca părți la fel de importante ale misiunii Bisericii.

Însă, când realizăm că cea mai mare nevoie a oamenilor este să fie împăcați cu Dumnezeu prin Hristos și că fără aceasta oamenii sunt pierduți pentru eternitate, atunci evanghelizarea va avea un nivel ridicat de urgență și va fi privită ca o prioritate.

Evanghelizarea

Cuvântul „evanghelizare” provine din cuvântul grecesc evangelizō, care înseamnă „a anunța o veste bună”. Verbul și forma substantivală a acestui cuvânt (tradusă de obicei „evanghelie”) apar de 125 de ori în Noul Testament. Un alt cuvânt pentru evanghelizare, kērussō (tradus ca „a proclama” sau „a predica”) apare de 59 de ori. Toate acestea indică faptul că evanghelizarea implică proclamarea verbală a unor vești bune. În timp ce se pot include alte forme de slujire, cum ar fi lucrarea socială în misiune, nu se pot echivala astfel de acte de slujire cu evanghelizarea. Lucrarea socială poate ajuta la evanghelizare prin cultivarea receptivității la Evanghelie, dar nu este ea însăși evanghelizarea.

Un alt cuvânt grecesc care înseamnă „a convinge” (peithō) este adesea folosit în Faptele apostolilor pentru a descrie eforturile evanghelistice ale lui Pavel (Fapte 17:4; 18:4; 19:8). Arată că evanghelizarea caută să lucreze cu oamenii până când mintea lor este schimbată și acceptă Evanghelia. Astăzi oamenii au tendința de a se îndepărta de la o astfel de evanghelizare focalizată, deoarece este asociată cu aroganța religioasă sau culturală. Cu siguranță, aroganța este incompatibilă cu Evanghelia, căci Evanghelia declară că nu ne putem salva pe noi înșine și, astfel, ne îndepărtează motivele pentru care să ne lăudăm (Efeseni 2:8–9). În plus, stilul de viață al unui adept al Domnului Slujitor trebuie să fie unul de servitute – antiteza aroganței (vezi 2 Corinteni 4:5). Cu toate acestea, proclamarea îndrăzneață a Evangheliei nu trebuie confundată cu aroganța.

Perspectiva Evangheliei biblice diferă de cea a pluralismului religios contemporan. Biblia susține că Dumnezeul care este Creatorul și Domnul universului a rostit un mesaj cert pentru umanitate, care a atins punctul culminant prin venirea lui Isus, Dumnezeu întrupat (Evrei 1: 1-3). Evanghelia lui Isus este așadar atât de adevărată, atât de importantă și atât de vitală pentru bunăstarea sufletească a oamenilor, încât toți oamenii trebuie să răspundă la ea (Fapte 17:30). Pluralismul religios neagă existența adevărului absolut. Se spune că toate religiile sunt mai mult sau mai puțin egale, deoarece toate au elemente ale adevărului, pe care oamenii le-au descoperit prin experiențele lor culturale și istorice unice. Un astfel de pluralism se încruntă la ideea convertirii ca scop al proclamării, pe când evanghelizarea biblică o consideră drept obiectivul principal.

Rațiunea pentru evanghelizare

În scrisoarea sa către romani, Pavel explică de ce este necesară evanghelizarea. El se descrie ca fiind „obligat atât față de greci, cât și față de barbari” (Rom. 1:14). Acest simț al obligației l-a făcut „dornic să predice Evanghelia… celor din Roma ”(v. 15). Această dorință a fost alimentată de convingerea că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor cei care cred (vv. 16-17). Pavel continuă să explice ce a necesitat Evanghelia. El spune că oamenii aflați în starea lor naturală se află sub „mânia lui Dumnezeu” din cauza „necisntirii lui Dumnezeu și a nelegiuirii” (v. 18). El îl descrie pe om ca suprimând adevărul (v. 18), respingând revelația lui Dumnezeu în creație (vv. 19-20) și refuzând să-L onoreze și să-L recunoască pe Dumnezeu (v. 21, 28).

Pavel susține că această rebeliune împotriva lui Dumnezeu merită judecata și că nici o ființă umană nu poate evita condamnarea la judecată (Rom. 2: 1-3: 20). Apoi descrie cum Domnul Isus este răspunsul la această condamnare, deoarece a absorbit mânia lui Dumnezeu pentru păcatul nostru (3:25). Această lucrare de ispășire a revărsat „harul ca dar, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”, rezultând în faptul că păcătoșii sunt „îndreptățiți” sau achitați de vinovăția lor și socotiți neprihăniți (3:24). Partea noastră în toate acestea este pur și simplu să credem în Hristos (3:22, 25, 26, 28); adică să ne întoarcem de la încrederea în sine și, în schimb, să avem încredere în Dumnezeu și în ceea ce a făcut în Hristos pentru mântuirea noastră.

Romani 10:14 arată modul în care proclamarea Evangheliei este esențială pentru ca oamenii să poată căpăta credința mântuitoare: „Și cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Și cum vo auzi fără propovăduitor?” Acest lucru arată că ideea că oamenii vor fi mântuiți fără să audă Evanghelia nu are nicio bază biblică. Oamenii nu vor fi judecați pentru că au respins o Evanghelie pe care nu au auzit-o niciodată, ci că au respins lumina pe care o aveau deja (Romani 1-2). Există grade de responsabilitate și grade de pedeapsă, în funcție de cât de mult știau oamenii (Mat. 11: 21–24; Luca 12: 47–49). Dar credința în Domnul Isus este singura cale spre mântuire și toți cei care nu cred în El vor merge în iadul cel veșnic.

Ingrediente și metode de evanghelizare

Din Marea Trimitere putem identifica câteva ingrediente cheie ale evanghelizării. Evanghelizarea izvorăște din autoritatea Domnului Isus (Matei 28:18), care ne-a trimis ca mesageri ai Săi (Ioan 20:21). Scopul evanghelizării este de a face ucenici ascultători, care vor fi incluși în Biserică prin botez (Mat. 28: 19-20). Activitățile evanghelizării implică predicarea Evangheliei (Marcu 16:15) și vestirea pocăinței și iertării păcatelor (Luca 24:47). Domeniul ei de aplicare se extinde la toate națiunile (Marcu 16:15; Mat. 28:19; Luca 24:47; Fapte 1:8) și este alimentată de prezența lui Hristos (Mat. 28:20), prin puterea Duhului Sfânt (Fapte 1:8).

Faptele apostolilor arată că, deși conținutul Evangheliei nu se schimbă, metodele de evanghelizare pot varia în funcție de audiență. Mesajele evanghelistice consemnate în Fapte erau toate proclamări fidele ale Evangheliei, dar cele din fața publicului evreiesc citau Scripturile Vechiului Testament pe larg (de exemplu, 2:12–40; 13: 16–41), pe când Pavel, atunci când s-a adresat filozofilor din Atena, a adoptat un stil mai „academic” și nu amintea citate explicite din Scriptură (17:22–31; vezi 1 Cor. 9:19–23). Evangheliști precum Petru și Pavel au vorbit publicului larg, însă credincioșii obișnuiți „mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul” (Fapte 8:4), probabil unor grupuri mici sau unor persoane individuale; Filip l-a condus pe etiopian la Hristos printr-o conversație personală (8: 26-38).

În Noul Testament se regăsesc diferite tipuri de mărturie personală. Femeia din Samaria a invitat oamenii să vină să-L audă pe Hristos (Ioan 4: 29-30). Matei a dat o masă pentru prietenii săi, avându-L pe Domnul Isus ca oaspete (Mat. 9:10). Orbul și-a împărtășit mărturia (Ioan 9:25). Departe de a învăța faptul că doar câțiva creștini mai speciali au darul evanghelizării, Biblia arată în diverse moduri că toți creștinii pot folosi oportunități ca să Îl mărturisească pe Hristos.

Concluzie

Cu toate că metodele și strategiile pot varia, chemarea atemporală al lui Dumnezeu pentru poporul Său de a aduce mesajul Său salvator către o lume pierdută și în durm spre pierzare nu variază. Biserica trebuie să stăruie în misiunea sa vitală de a vesti Evanghelia lui Hristos până la marginile pământului – pentru bucuria credincioșilor, pentru mântuirea neamurilor și pentru gloria lui Dumnezeu.

Preluat de la: www.crossway.org