Trimiși în lume: Misiunea Domnului Isus și a noastră

Acasă / Articole / Trimiși în lume: Misiunea Domnului Isus și a noastră

Din fericire, sărbătoarea Nașterii Domnului servește ca o amintire periodică a faptului că cea mai importantă parte a misiunii creștine nu este creștinul, ci Hristos.

Micile noastre eforturi de a trăi întruparea, așa curajoase și cu sacrificiu de sine cum sunt ele, sunt doar ecouri slabe ale întrupării Fiului lui Dumnezeu. Și dacă misiunea creștină nu izvorăște din închinare și nu duce spre închinarea înaintea Celui Întrupat, atunci ne învârtim în cerc, fără nicio noimă.

Domnul Isus ne trimite

Nu vă înșelați în această privință, creștinii sunt trimiși. Domnul Isus se roagă Tatălui Său în Ioan 17:18, „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.”

Identificându-ne cu Domnul Isus, noi nu doar „nu suntem din această lume”, ci suntem și trimiși înapoi în ea cu o misiune răscumpărătoare.

Textul clasic este însărcinarea dată de Domnul Isus la sfârșitul Evangheliei lui Ioan: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi(Ioan 20:21). Cei pe care îi cheamă Domnul Isus, îi și trimite — o trimitere atât de semnificativă, încât primirea „celor trimiși” înseamnă de fapt primirea Sa. „Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu pe Mine Mă primeşte şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 13:20).

O astfel de trimitere ar trebui să fie uimitoare, indiferent dacă trimiterea noastră specială include o schimbare a locului geografic și a culturii, sau pur și simplu o conștientizare proaspătă și o orientare misională a vieții noastre și a muncii pe care o facem în rândul poporului natal.

Dar pentru pentru ce suntem trimiși noi, „cei trimiși”? Ce implică această trimitere?

De ce suntem trimiși

Aici este atât de esențială aducerea aminte despre nașterea Domnului. Suntem trimiși ca reprezentanți ai Celui născut în Betleem și răstignit la Calvar. Suntem trimiși să proclamăm cu tot ce suntem — cu gura și mintea, cu inima și cu mâinile — că Tatăl a trimis pe Fiul. Suntem trimiși să spunem și să arătăm că Domnul Isus a fost trimis în lume pentru a salva păcătoșii (1 Timotei 1:15). Ceea ce proclamăm nu suntem noi înșine, ci Domnul Isus și vestea bună despre El (2 Corinteni 4: 5). Nu suntem noi mesajul, ci niște simpli mesageri.

Ceea ce înseamnă că statutul de Trimis al Domnului Isus este într-o categorie aparte. El nu a fost trimis numai ca un Mesager preeminent, dar a fost trimis ca Mesajul Însuși. „Trimiterea” Domnului Isus este primară și finală. Trimiterea noastră este în cel mai bun caz secundară și derivată. Crăciunul este o amintire a întâietății Domnului Isus ca Cel Trimis.

Trimiterea Sa finală și complet unică

Faptul că Tatăl și-a trimis Fiul pentru fi părtaș pe deplin la umanitatea noastră nu este un simplu model de misiune.

Misiunea Domnului Isus este irepetabilă. Întruparea Sa este complet unică. Noi suntem niște delegați slabi, niște robi nevrednici. Cu cât acordăm mai multă atenție coborârii — în cele din urmă inimitabile — a Fiului lui Dumnezeu, cu atât mai puțin limbajul „întrupării” pare să se aplice eforturilor noastre misionare.

Oricare ar fi umilirile și sacrificiile pe care le îmbrățișăm pe calea înaintării Evangheliei, ele pur și simplu nu vor fi decât o lumânare pală pe lângă Lumina lumii și pe lângă înfinita Lui coborâre pentru a-Și asuma umanitatea și pentru a îndura moartea înfricoșătoare în locul nostru.

Întruparea inimitabilă

Deoarece El era chiar Chipul lui Dumnezeu, Domnul Isus „n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2: 6–8).

Există ceva de imitat aici? Da, într-un sens îndepărtat. Dar, în principal, această Întrupare nu este despre ceea ce trebuie să facem, ci despre ceea ce s-a făcut pentru noi.

Așadar, înainte de a vorbi prea mult despre misiunea noastră ca și creștini, să acordăm atenția cuvenită închinării înaintea Domnului Isus, a cărui misiune a fost să ni-L descopere pe Dumnezeu și să desăvârșească mântuirea noastră eternă. Marea missio Dei (misiunea lui Dumnezeu) își găsește înțelesul cel mai semnificativ în trimiterea de către Tatăl a Propriului său Fiu. Trimiterea noastră, apoi, împuternicită de Duhul Său, este să comunicăm și să întruchipăm acel mesaj central, și astfel să adunăm alți închinători.

Misiunea noastră este un ecou al Lui

Până în prezent, pledoaria noastră a fost aceea că nu am ascuns distincția importantă dintre Întruparea fără egal a lui Isus ca Mesaj și micile noastre încercări de a fi mesagerii Săi credincioși în cuvânt și faptă.

Dar există aplicații de făcut?

Cartea lui Donald Macleod, Persoana lui Hristos (InterVarsity, 1998) este o capodoperă hristologică, iar al șaselea capitol al său, numit pur și simplu „Întruparea”, este cât se poate de bun. Și, în timp ce înscrierea sa despre reflecția hristologică fără compromis vorbește de la sine, același autor stăruiește de noi să imităm coborârea Domnului Isus. Macleod scrie în altă parte:

„[Isus] nu a trăit, fiind întrupat, o viață de detașare. El a trăit o viață de implicare.

El a trăit acolo unde a putut vedea păcatul oamenilor, unde a putut auzi înjurături și blasfemii umane, unde a putut vedea boli umane și a putut observa mortalitatea umană, sărăcia și mizeria. Misiunea Sa a fost pe deplin întruchipată pentru că i-a învățat pe oameni stând alături de ei, devenind unul dintre ei și împărtășind mediul și problemele lor.

Pentru noi, ca persoane și biserici dintr-o societate bogată, aceasta este o mare jenă. Cum putem sluji eficient într-o lume pierdută dacă nu suntem în ea? Cum putem ajunge la ignoranți și săraci dacă nu suntem alături de ei? Cum pot bisericile noastre să înțeleagă zonele defavorizate dacă biserica nu este întrupată în zonele defavorizate? Cum putem fi sare și lumină în ghetourile întunecate ale orașelor noastre, dacă noi înșine nu avem contacte și relații eficiente cu nazaritenii [zilelor noastre]?

Suntem profund necredincioși acestui mare principiu al misiunii întrupate. Marele Profet a venit chiar alături de oameni și Și-a împărtășit experiența la toate nivelurile. El a devenit trup și a locuit printre noi.” (A Faith to Live By: Understanding Christian Doctrine, 139)

Centralitatea închinării

Crăciunul ne amintește că nota dominantă a vieții noastre nu trebuie să fie mărturisirea noastră despre Domnul Isus, ci închinarea noastră înaintea Lui.

Misiunea este un ritm critic al vieții creștine, un episod esențial al istoriei răscumpărătoare. Misiunea noastră de a extinde închinarea înaintea Domnului Isus și la alții, la nivel local și global, ar trebui să fie o verificare frecventă a sănătății propriei noastre închinări înaintea Domnului Isus. Dar misiunea pentru Domnul Isus nu trebuie să ia niciodată locul închinării noastre către Domnul Isus, ca nu cumva însăși misiunea să se distorsioneze grav odată cu propriile noastre suflete.

Preocuparea noastră eternă: Închinare, nu misiune

Dacă preocuparea principală a vieții noastre nu este să ne închinăm Domnului Isus, să ne bucurăm de Dumnezeu în El și să fim proaspăt uimiți de harul Său față de noi păcătoșii, nu avem cum să-i conducem pe ceilalți spre o experiență de care noi înșine nu ne bucurăm. Așadar, avem nevoie să ne amintim din nou și din nou, că misiunea „nu este scopul final al Bisericii, ci închinarea este”.

An de an, sărbătoarea Nașterii Domnului ne cheamă să ne gândim la noi înșine ca la niște închinători ai Domnului Isus, mult mai mult decât ca la niște prezbiteri, lucrători, lideri sau simpli membri ai unei biserici. Fie ca acest lucru să ne caracterizeze de aceste sărbători.

Fie ca Domnul Isus, Marele Trimis, să fie totdeauna în centru — inclusiv în lucrarea de misiune — și închinarea înaintea Celui Întrupat să fie în permanență combustibilul și țelul încercărilor noastre slabe de a-L imita.

Preluat de la www.desiringgod.org