Japonezii – prizonieri în cultura onoarei… și mor fără Cristos

Acasă / Articole / Japonezii – prizonieri în cultura onoarei… și mor fără Cristos

Civilizație exemplară

Japonia e considerată o mare putere, fiind a 3-a mare economie a lumii și al 5-lea mare exportator și importator. Beneficiază de o forță de muncă înalt calificată, fiind printre cele mai educate țări din lume, unde marea parte a cetățenilor are studii superioare; rata de școlarizare este de aproape 100%, având drept urmare rata șomajului mai mică de 4%.

Nivelul de civilizație și de dezvoltare umană e foarte ridicat (și anume speranța de viață, gradul de alfabetizare, educația, standardul de viață, caltatea vieții); are o infrastructură avansată și un nivel scăzut de corupție. Este a doua țară din lume cu cea mai mică rată de omucideri (crime), cu alte cuvinte este printre cele mai sigure țări din lume.

Însă…

Aș putea să continui pagini întregi de capitole la care Japonia stă exemplar și e o țară de la care orice societate are extrem de multe de învățat. Însă nu am să vorbesc despre acestea, pentru că am descoperit cu tristețe că în ciuda modelului demn de urmat în multe domenii pe care ni-l oferă această țară, cealaltă față a Japoniei arată un teren în care cel rău câștigă incredibil de mari biruințe spirituale în bătălia pentru sufletele oamenilor.

Am să descriu câteva aspecte ce caracterizează cealaltă față a acestei societăți și care merită să ne atragă atenția, constituind motive de rugăciune pentru această țară.

Un prim aspect este acela că în Japonia se întâmplă foarte frecvent un „obicei” întâlnit mai rar în alte părți ale lumii însă care în această țară este un fenomen raspândit încă din anii ‘90, numit „hikikomori”, termen care definește situația în care anumite persoane ajung să se izoleze de lumea de afară, retrăgându-se luni de zile sau chiar ani în spațiul lor locativ și refuzând orice contact cu lumea exterioară, singura lor legătură cu exteriorul fiind internetul. Această izolare e cauzată de mai mulți factori precum inadaptare, bulling, îngrijorare, frică etc. În prezent guvernul japonez estimează că 1,55 milioane de persoane sunt pe cale să devină hikikomori.

Frica de a fi diferit

Un alt aspect caracteristic acestei țări e contrastul puternic înrădăcinat în cultura japoneză între ceea ce simte un om cu adevărat și opinia sa explimată public, un contrast între cele două concepte honne și tatemae; cel dintâi arată sentimentele și părerile personale ale cuiva, care de regulă sunt ascunse față de societate, împărtășite probabil doar persoanelor mai apropiate. Cel de-al doilea termen, tatemae, se referă la părerea publică (comună) pe care oamenii o împărtășesc, acest fapt deseori, sau în general, presupune a afișa o mască falsă, și duce la a spune chiar minciuni pentru a evita expunerea adevăratelor sentimente și concepții.

Personal, din interacțiunea cu societatea japoneză, am simțit acest aspect sub diferite forme; am observat cum nimănui nu-i place să iasă în evidență sau să contrasteze cu societatea, motiv pentru care e așa de greu să spargi acel zid rece și să te apropii cu adevărat de om; e o virtute pentru japonezi să se conformeze regulilor scrise și nescrise ale culturii lor puternic impregnate în stlul lor de viață, iar orice abatere de la acestea atrage după sine dezaprobarea socială, stigma socială sau bulling-ul.

Scurta experiență în stradă în Japonia m-a făcut să realizez ce puternică e cultura aceasta a mentalității de grup și ce greu, sau aproape imposibil este să treci dincolo de puternicele ziduri ridicate în jurul fiecărei persoane. Pentru o româncă obișnuită să-și exteriorizeze sentimentele și să spună ceea ce gândește, stilul oficial, rece sau impersonal al japonezilor, în acest sens, poate fi greu de suportat uneori.

Tatemae e foarte puternic în cultura lor, mult mai puternic decât în cultura românească spre exemplu, și e dictat de către gândirea colectivă a societății, acesta fiind și un motiv pentru care a deveni creștin e atât de greu, aproape imposibil la japonezi, pentru că asta înseamnă să te desprinzi de mentalitatea colectivă ajungând în cele din urmă să ieși în evidență printr-o gândire diferită de cea care ”se cere”.

Deși e o țară democratică, există un tipar al societății, un creier colectiv la care trebuie să se ”conecteze” toată lumea, e o societate orientată spre reguli. Un japonez povestea cum a rămas surprins de faptul că în America la școală, la anumite activități li se cere elevilor să își exprime propria părere cu privire la o problemă sau alta, în timp ce în Japonia nu se prea întâmplă acest lucru.

De asemenea un apropiat îmi povestea cum la un curs de engleză pe care îl ținea unui grup de japonezi, unde vorbeau despre reguli în Japonia, când a venit subiectul despre regula lor absolută de a nu vorbi la telefon în mijloace de transport în comun, profesorul de engleză le-a pus problema altfel: ”Azi dimineață am auzit două femei vorbind tare în metrou; ce este mai grav? A vorbi în metrou la telefon încet încât să nu deranjezi pe nimeni, sau a vorbi tare cu cineva în metrou?” Întrebare la care acei studenți japonezi, trecuți de vârsta de 60 de ani (aspect important de menționat), au stat pe gânduri răspunzând că niciodată nu și-au pus problema în felul acesta.

Această situație oglindește faptul că influența societății care îți spune ce, cum și până unde trebuie să gândești este foarte puternică, până acolo încât să nu-și mai pună problema în mod critic (cum de altfel se întâmplă în toate culturile, însă în Japonia e mult mai accentuată această lipsă a gândirii critice individuale).

Numărul mare de sinucideri

Mai există un aspect în care, din păcate Japonia ocupă primele locuri în lume, fiind o realitate foarte tristă a aceste țări, și totodată probabil unul dintre efectele aspectelor culturale descrise mai sus. Sinuciderile reprezintă o reală și persistentă problemă pentru Japonia, problemă care o situează pe locul al doilea la acest capitol între țările dezvoltate.

În anul 2018 au existat 20.598 de sinucideri în Japonia, fiind al nouălea an consecutiv de descreștere a numărului lor, și pentru prima data în 37 de ani când numărul sinuciderilor a scăzut sub 21.000. Rata de sinucideri per 100.000 de locuitori a scăzut cu 0,5 persoane, ajungând la 16,3 – cea mai mică rată din anul 1978, de când aceste statistici au început să fie ținute. (sursa: www.nippon.com)

Sinuciderea însă rămâne principala cauză a morții în rândul persoanelor cu vârsa cuprinsă între 15 – 39 de ani. Competiția și stresul la muncă precum și singurătatea, împing mii de oameni să-și ia viața anual. În general, ca și cauze principale ale sinuciderilor, în prima linie stau motive legate de sănătate, urmând cele legate de probleme financiare sau de viață.

Însă acest fenomen nu e prezent doar la categoria de vârstă menționată mai sus: un alt studiu demografic făcut recent relevă aceeași cauză predominantă a morții și în rândul copiilor cu vârsta cuprinsă între 10 și 14 ani, pentru prima data în perioada de după război. Deși per ansamblu numărul sinuciderilor a mai scăzut în ultimii ani, rata de sinucideri în rândul copiilor a crescut, experții punând aceasta pe seama presiunilor școlare și a bulling-ului. Bulling-ul în școlile japoneze ține rata ridicată de sinucideri în rândul adolescenților și, spre deosebire de alte țări unde bulling-ul se manifestă prin două-trei persoane împotriva unei alteia, în Japonia acesta este întreținut de grupuri mai mari de persoane. Experții spun că bulling-ul este mult mai greu de suportat în Japonia din cauza unei profunde culturi a omogenității în această țară, și o puternică mentalitate a conformității, în care diferențele sunt deseori ținta atacurilor.

Onoare fără Dumnezeu

Doar citind și scriind despre aceste lucruri, care se petrec zilnic în Japonia, mă face să-mi dau seama ce mare nevoie are această țară de Cristos și ce lipsită de speranță este ea, în ciuda bunăstării și a calității vieții. A fost un mare șoc și în același timp fascinație să văd cu ochii mei o țară în care în general nu se fură de pe stradă și din locuri publice. Nu mi-a venit să cred că se poate o cultură a corectiducinii atât de puternică, fără ca aceasta să aibă vreo rădăcină în frica de Dumnezeu.

Am fost impresonată și în același timp întristată că se poate onoare și respect, dar acestea în absența lui Dumnezeu… Și mă întreb: toate aceste fapte bune făcute într-un pământ străin de Dumnezeu să fie în zadar din perspectiva veșniciei? Adevărul este că „El ne-a mântuit nu după faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5) șiEl ne-a mântuit nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veșnicii” (2 Timotei 1:9). „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?” (Romani 1:14).

Procentul creștinismului evanghelic în Japonia este de 0,5%, iar asta spune foarte multe despre nevoia mare de auzire a Cuvântului lui Dumnezeu existentă acolo și despre faptul că oamenii aceștia nu au prea mari șanse să audă despre Isus pe parcursul vieții lor, mai ales în contextul în care, în ultimii 20 de ani numărul misionarilor a scăzut cu 35%. Sunt sute de orașe în care nu există biserici, iar 60% dintre bisericile existente au mai puțin de 15 membri, majoritatea bătrâni.

Cred că nicio calitate morală sau o cultură a corectitudinii și respectului nu poate substitui nevoia omului după Dumnezeu și după sensul real al vieții pe care doar conștientizarea existenței lui Dumnezeu o oferă omului. Budismul sau șintoismul – religii predominante în Japonia – nu oferă omului Adevărul și speranța vieții veșnice.

Ce putem face noi?

Japonia are mare nevoie de Dumnezeu; ea nu-și dă seama de acest lucru dar nici cei mai mulți dintre noi nu știm și nu ne dăm seama de cât de mare e nevoia după Dumnezeu și golul spiritual al acestei țări. Ne utăm la Japonia ca la un real exemplu de trai, respect, ordine socială, noi n-am avea ce să le oferim japonezilor – ne sunt superiori în aproape toate privințele, etică, bunăstare, respect, longevitate etc.

Tot ce am putea să le ducem noi este vestea bună a Evangheliei Domnului Isus care eliberează și care vrea de la noi să avem o relație personală cu Cel ce ne-a creat și pe care vrem să-L reîntâlnim. El este speranța noastră de viață, doar El poate fi speranța japonezilor și eliberearea din identitatea pe care le-o dă cultura lor, identitate fără de care se simt pierduți.

Rugati-vă și, dacă sunteți dornici de a spune Evanghelia oamenilor care aproape nu au nicio șansă să o audă, Japonia este un astfel de loc. “Mergeți în toată lumea și spuneți Evanghelia la orice făptură.”

Marina Negruțiu,
aprilie 2019